Boala demielinizantă: ce este?

Cauzele demielinizării sunt numeroase și pot fi foarte diferite una de cealaltă. Printre cele mai frecvente sunt afecțiunile autoimune precum scleroza multiplă, unde autoanticorpii și celulele sistemului imunitar , după ce migrează către sistemul nervos central, declanșează un proces inflamator ce duce la lezarea tecii de mielină.

„Demielinizarea poate fi consecința unui răspuns imun anormal în urma fenomenelor infecțioase, ca în cazul sindromului Guillain-Barré, o boală demielinizantă a sistemului nervos periferic.

Și tulburările metabolice se pot afla la originea pierderii de mielină, împreună cu consumul de substanțe (precum alcoolul) sau deficiența de vitamina B12. În cele din urmă, există boli demielinizante de origine genetică, precum boala Tay-Sachs , ce se manifestă de timpuriu”, explică Profesorul Filippi.

Doar cercetarea de bază ne va ajuta să identificăm mecanismele moleculare aflate la originea procesului de demielinizare de la caz la caz, și astfel să dezvoltăm tratamente specifice și eficiente.

„Dat fiind că această categorie de boli include afecțiuni ce sunt foarte diferite una de cealaltă, atât din punctul de vedere al cauzei cât și din cel al evoluției clinice, simptomele și semnele variază mult în funcție de tipul fibrelor nervoase afectate și de viteza deteriorării,” explică Profesorul Filippi.

Printre cele mai uzuale simptome sunt următoarele:

• pierderea sensibilității și forței musculare, ce duce la paralizie;
• rigiditate;
• coordonare motorie alterată.

Problemele de văz sau de auz, deficiențele cognitive și depresia pot apărea, de asemenea.

„În cazul bolilor demielinizante ale sistemului nervos central, cel mai puternic instrument de diagnosticare pentru corecta identificare a cauzei este RMN-ul, San Raffaele fiind un centru internațional de referință în acest sens.

Datele colectate sunt integrate în evaluări clinice, examene neurofiziologice, teste de laborator, efectuate asupra lichidului cefalorahidian, și orice teste genetice, în scopul identificării biomarkerilor specifici fiecărei boli”, continuă Massimo Filippi.

Din nefericire, nu există tratamente definitive pentru multe boli caracterizate de pierderea mielinei. Cu toate acestea, medicamentele disponibile pentru controlul proceselor ce duc la deficite neurologice ireversibile prin deteriorarea tecii de mielină sunt numeroase și eficiente, în special în cazul sclerozei multiple. Dacă sunt utilizate prompt și corect, acestea pot face diferența în ceea ce privește calitatea vieții și pot încetini evoluția bolii.

„În cazul pacienților ce suferă de aceste afecțiuni este esențială formularea unui diagnostic timpuriu și a unei conduite terapeutice complete, unde utilizarea posibilă a medicamentelor specifice trebuie însoțită de ședințe de fizioterapie și, poate, antrenament cognitiv, ce joacă un rol fundamental în recuperarea post-degenerare”, conchide prof. Filippi.