Sindromul Gardner
Ce este?
Sindromul Gardner este o variantă de polipoză adenomatoasă familială (FAP) cu transmitere autozomal dominantă, asociată cu prezența unei variante patogene (mutație) germinală în gena APC. Pe lângă manifestările intestinale tipice FAP (polipoză intestinală, cu risc crescut de neoplazie colorectală, polipoză duodenală, ampulla lui Vater și hepatoblastom gastric și altele), sindromul Gardner se caracterizează prin manifestări extraintestinale care sunt unice în comparație cu FAP clasică.
Care sunt simptomele?
Manifestările extraintestinale ale sindromului Gardner sunt osteomul craniului și al maxilarului, anomaliile dentare, chisturile epidermoide și desmoide și hipertrofia congenitală a epiteliului pigmentar retinian. Desmoizii sunt neoplasme ale țesuturilor moi care apar la 12-18% dintre pacienții cu sindrom Gardner. Ele se dezvoltă în zona abdominală (perete abdominal și/sau intraabdominal), dar și în torace, membrele superioare și inferioare. Uneori prezintă un comportament invaziv local și o rată de recurență ridicată, dar nu au potențial metastatic.
Cum se diagnostichează?
Sindromul Gardner este cauzat de o variantă patogenă (mutație) în gena APC. Variantele patogene din gena APC sunt identificate prin secvențierea genetică, care este o tehnică de biologie moleculară ce identifică variantele patogene folosind două metode (secvențierea de generație următoare și amplificarea sondei dependentă de ligatura multiplexă). În special, unele regiuni specifice ale genei APC, atunci când sunt mutante, predispun la apariția tumorilor caracteristice sindromului Gardner. În special, regiunile cuprinse între bazele azotate cu numărul 1395 și 2000 sunt cele care cresc în mod deosebit riscul de apariție a tumorilor desmoide și a altora caracteristice sindromului Gardner. Gena APC, atunci când este mutantă, determină o multiplicare rapidă și necontrolată a celulelor. Aceasta duce la formarea polipilor intestinali foarte numeroși, fiecare cu potențial malign.
Cum se tratează?
Ca și în FAP clasic, strategiile preventive vizează identificarea precoce a leziunilor preneoplastice. Tratamentul prompt al acestora din urmă va preveni dezvoltarea neoplaziei avansate. Prevenția constă, așadar, în supravegherea regulată a districtelor organismului cu risc de a dezvolta neoplazii, în special a tractului gastrointestinal (colorectal, stomac, duoden și papila lui Vater, intestinul subțire) și a tiroidei. Supravegherea altor districte este evaluată de la caz la caz, în funcție de tabloul clinic și/sau de familiaritatea pentru neoplazie în districtul respectiv. În plus, în ceea ce privește districtul colorectal, atunci când adenoamele devin dificil de gestionat endoscopic din cauza numărului/dimensiunii/caracteristicilor, se recomandă intervenția chirurgicală de colectomie preventivă. Dincolo de ceea ce se discută în sindromul FAP, tratamentul tumorilor desmoide necesită o abordare multidisciplinară datorită complexității acestora. Comportamentul invaziv local și evoluția variabilă cu recurență ridicată a desmoidelor, necesită o supraveghere instrumentală la pacienții asimptomatici. Rezecția chirurgicală completă este opțiunea de tratament de primă alegere. În cazul unei tumori nerezecabile sau atunci când rezecția chirurgicală cu margini libere (R0) nu este posibilă, tratamentele nechirurgicale includ radioterapie și/sau chimioterapie.